mic articol despre fericire

Alle se întrebă într-o zi: Cum stă treaba cu fericirea? La şcoală nu se învaţă cum să o obţină, deşi auzise că este un lucru primordial în viaţă . Auzise, deasemenea, că se pare că numărul de carduri ori media la şcoală nu sunt prea de folos fericirii. Iar vila cu piscină, bmw-ul şi excursiile în străinătate, cică nu sunt garanţii ei. Pentru unii, fericirea era un subiect tabu, la care imediat se încruntau. Altora li se părea o fluşturare a vântului, ceva simplu, veşnic. Simţise, totodată, că atunci când e fericită, poate iubi pe toată lumea. Complicat subiect !
Întâlnise atâţia oameni blocaţi într-un loc, într-o tristeţe melodramatică, poticniţi. Şi puteau rămâne acolo mult timp. Aveau nevoie doar de un acel ceva să-i motiveze, să-i scoată din starea aceea. Acel ceva fie mai consitent, fie ceva ce venea o dată cu adierea vântului. Dar, în blocajul acela al lor, conturat şi de rutină, orizontul era pur şi simplu mărginit de aceleaşi obiceiuri triste, repetate, fără nimic strălucitor. Alle se întristă la acest gând, dar ştia că existau tristeţi complementare fericirii, că bucuria conţine şi plâns, şi râs, şi zâmbet, şi de toate.
Alle îi compătimea pe cei poticniţi în pasivitate. Ea credea că noi suntem singurii ce ne putem face fericiţi. Cum noi suntem stăpânii vieţilor noastre, ea spunea că noi ne putem asigura că avem ce ne trebuie, că suntem mulţumiţi, bucuroşi. Un lucru era clar: nimic nu pică din cer. Nici casa, nici maşina, nici fericirea. La fel cum pentru chestiile materiale trebuie să munceşti, trebuie să lupţi şi pentru fericire.
Ştia că, uneori, chiar ea e vinovată pentru că e nefericită. Apoi, îşi aduna toate forţele, şi, precum phoenixul renăscut din cenuşă, florilor ce renasc din seva proprie, şi alte asemenea metafore, lupta să fie fericită. Uneori avea metode diverse, dar, chiar dacă nu ajungea la scopul suprem de beatitudine, era fericită.

Pentru că voia asta.